Drumul spre casa

Partea intai

Cand exista  o dorinta indeajuns de puternica, iar drumul spre casa este scurt si lipsit de evenimente, atunci apare. La inceput se naste din dorinta de a trai ceva nou si incitant. Te aduce intr-o lume ce nu apartine de a noastra atunci cand doresti cu adevart sa lasi deoparte realitatea ce te inconjoara. Trecerea intre lumi este treptata si usoara, greu de observat cu ochiul liber. Te cucereste atunci cand in minte se infiripa ganduri grele, negre, cu o intensitatea indeajuns de mare incat sa trezeasca in tine o nevoie de a fugi in lumea in care ti-ai trait cea mai lunga parte din viata.

...Mergea pe mijlocul trotuarului, cu ochii in ciment, lasand lumea sa o ocoleasca.

Tinea in brate o sacosa cu...ceva, nici ea nu stia ce era inauntru, pentru ca nu era sacosa ei, ci a unei vecine, iar in mana dreapta strangea o scrisoare. O platise, pe fata, sa o duca in siguranta la mama ei.

Se simtea mica si nesemnificativa. De ce nu putea sa observe lumea din jurul ei ca a crescut, s-a facut femeie, nu mai era un copil usor de influentat?

Lacrimile ii curgeau pe obrajii rosii de frig. Da! Afara se facuse foarte frig, ba chiar incepuse sa ninga cu fulgi mici si jucausi, care parca dansau cand se loveau pamantul inghetat.

Linistea a fost strapunsa din intunericul strazii de scheunatul unui caine.

S-a trezit din gandurile care au rapit-o de simturi, tremurand de frig, iar gheata de pe stada ii trosnea sub talpi scotand un sunet ca de sticla.

Scheunatul a incetat brusc, iar in aer vantul suiera repejor inghetandu-i inima. Se opri in mijlocul drumului si privi in jur. Nu mai recunostea locul, se ratacise. Si de cand se facuse iarna? Era inceputul toamnei, trebuia sa fie placut si cald.

Peisajul se schimbase radical. Se afla acum, pe un drum de la periferia unui oras pe care nu il cunostea. Sacosa din brate aluneca usor din stransoarea ei. Se afla  pe un deal inghetat, golit de viata. Din frumoasa padure, ce acum trei luni era plina de culoare si viata, acum nu au mai ramas decat umbrele unor trunchiuri de copaci, ce parea sa iasa ca niste gheare din pamant. Fata le privea incruntata si continua sa mearga printre ele fara teama. Spera in adancul sufletului ca va gasi un loc ce i se va pare cunoscut. A continuat sa mearga, trecand mandra printre trunchiuri, sfidandu-le. Nu ii mai era teama si nu cunostea motivul nepasarii pe care il simtea pana in adancul inimii. 

Ajunsa in ceea ce parea sa fie un mic parc, s-a asezat langa un stalp de iluninat cu becul spart si sprijinindu-se cu spatele de el a inceput sa cotrobaie prin pachetele din sacosa. In primul gasi un briceag. Zambi pungas si il indesa in buzunarul din spate al blugilor. In al doilea gasi batoane de cereale, iar in al treilea un pulover calduros.  Se ridica in picioare multumita, nevenindu-i sa creada ca pachetele ii erau mai de ajutor ei decat persoanei careia trebuia sa i le duca.

Incremeni pe moment, in fata unui caine mare si schilod, cu blana maronie si incalcita. Isi facu un curaj nebun si trecu pe langa el fara sa il bage in seama, cainele i-a imitat gestu si a lasat-o in pace. 

Privea pe furis cu coada ochiului spre caine sa nu care cumva sa se intoarca si sa o muste, insa isi indrepta privirea in fata  si se opri din nou. De data aceasta mintea i se limpezi, inima i se umplu de bucurie iar toate grijile au parut ca se topesc in jurul ei. Privea cu mult drag spre un catel mic, rotofei cu blanita alba si pufoasa, cu ochii mari si albastri, ce avea o energie greu de controlat. Parea sa emane o caldura si un sentiment de liniste pe care fata nu il putea explica. Il lua in brate si incepu sa il mangaie si sa se joace cu el.

-Hai, vii cu mine? Spuse ea spre catel, iar acesta o urma bucuros, impiedicandu-se din cand in cand.

“Ori de câte ori simtim ca nu mai putem continua lupta cu viata, speranta ne sopteste in ureche, pentru a ne reaminti: Sunteti puternici!” – Robert Hensel

Crina Serban