Despre neajunsul de a fi student român

Despre neajunsul de a fi student român - realitatea studenteasca in Romania

Dacă înainte de ”marea democratizare” studentul se recunoștea după portu-i modest, trupui-i împuținat și mintea și vorba cuminți, astăzi student se numește tot românul de peste 18 ani, cu părinți mânați de bune intenții și cu ideea preconcepută cultivată de comuniști despre ”folosul progresist al învățăturii”.

Grăim, dar nu gândim – anume că facultatea nu-ți pune meseria în mână, nu te specializează, doar dacă nu-ți alegi un trunchi de studiu în care să te implici trup și suflet. Ne plănuim facultatea în funcție de teama de restanțe, de numărul locurilor în cămine și de bursele mizere. Profilurile facultăților sunt departe de a răspunde la nevoile pieței de muncă.

Studentul român alege calea simplă – dă vina pe orice, în afară de lipsa lui de realism. Boem, privește situația de la nivelul înalt al norilor în care trăiește și după absolvire găsește cu cale să acuze în stânga și-n dreapta că nu e angajat. Adevărat, piața de muncă se dovedește absurdă, cere mult și dă puțin, dar oare profilul și performanțele tânărului absolvent sunt ele cele potrivite?!

Problema își are originile în pragmatismul de care românii duc lipsă totală. La admitere, alegem orașul, nu facultatea, nu mergem acolo unde știm că suntem pregătiți să facem performanță, ca mai apoi să intrăm în sistem și să schimbăm ceva. În anii ”verzi” ai studenției, ne dăm seama că nu suntem potriviți pentru profil, mai exact, ”nu ne place”. Urmarea – căutăm consolare în stilul ”la dolce vita”, că doar e vârsta, deh. La final ne plângem la dragii de părinți (care au încă mândria, dar și naivitatea că a lor odraslă e „absolvent”), că nu găsim de lucru, că e criză, că nu avem experiență, dar ne luăm mâna de pe responsabilitate și liberul arbitru.

Studentul străin, spre deosebire, în ziua 1 ”sondează” piața, în ziua a doua observă că îi place matematica, că are aplecare către fizică, în ziua a treia vede că la el în oraș crește și-nflorește o fabrică constructoare de mașini, în ziua a patra merge la facultate și se interesează de programele de studiu, observă că aptitudinile lui nu-s de colea în domeniu, în ziua a cincea intră la facultate, în ziua a șasea termină facultatea, în ziua a șaptea își găsește loc de muncă la fabrică. Și iată facerea vieții fără tânguiri și bâjbâieli de cârtiță în galerele facultăților nepotrivite. Oricât de puțin boem ni s-ar părea, nouă, ca români, obișnuiți de la o vreme să facem doar ce ne place, fără gândul la consecințe, lucrurile stau așa, la ei.

La noi, interesul pentru conținutul cursului, atât la profesori, cât și la studenți, este rara avis. Motivele sunt diverse. Pe de o parte, profesorii și-au pierdut verva undeva la casieria facultății, pe fundalul băsescian, unde statul de plată a căpătat tonuri dantesciene – ”Voi care intrați, lăsați orice speranță”.

În plus, metodele de predare sunt depășite de vreo 20 de ani de ani încoace. S-a investit în tehnologie – zac calculatoare niciodată întrebuințate, prăfuite pe bănci dejiste. Dezolarea e cuvântul de ordine pe holurile facultăților. În săli, înghesuială mare. Nu că s-ar purta adeziunea la inteligența și ideile unui profesor (cu puține excepții), ci pentru că la noi autoritatea profesorală impune prezența obligatorie. E ca la adunările populare presupus apuse – venim, căutăm scaune (e mare lipsă de scaune, domnilor parlamentari, în facultăți) semnăm de prezență, salutăm umil, plecăm cu o revoltă înăbușită de inutilitatea cursului și timpul pierdut, cu eliberarea că ”am fost”, niciodată că ”am învățat”.

Bibliotecile, pentru cei care încă mai cred în izul lor cărturăresc, sunt stoarse de resurse. E o schimbare în bine în ce privește designul, condițiile din sălile de lectură, parcă s-a mai lucrat și la profilul personalului angajat. Fondul de carte, însă, a rămas același de dinainte de arderea Bibliotecii Centrale Universitare din București, în speță, decembrie ‘89. Și tocmai ăsta-i scopul unei biblioteci – să dea de citit. Să fie că administrațiile facultăților absorb banii și uită să mai cumpere cărți pentru studenți?! Poate… amnezia, provocată de foame sau de lăcomia inerentă românului.

Pe de altă parte, studentul român e schizoid, permanent schizoid – facultatea e nesatisfăcătoare, frunză la câini nu putem tăia toată viața (asta pentru că în București, de exemplu, nu mai e frunză, și câinii se înmulțesc invers proporțional), deci trebuie să-și găsească un job, part-time, full-time, după ofertă. Facultatea devine salamul ieftin din sandvișul serviciu-curs-înapoi la serviciu.

În străinătate, pe de altă parte, profesorul vine la timp, îți asigură confortul psihic – nu-și descarcă frustrări familiste, nu discută știrea zilei, nu frizează mârlănia și superioritatea, încurajează interacțiunea, acceptă recomandări, implicarea studentului e obiectivul cursului. E adevărat, salariul lui e incomparabil cu bruma de salariu a unui universitar de la noi. Are statut de funcționar public, iar statul, indirect implicat în formarea studenților, cotizează sănătos în formatori. Tocmai de aceea starea de bun-simț e generată de ambele părți – studenți și profesori deopotrivă. După examen, notele se motivează în ore de consultații special programate, scopul cursului e îmbunătățirea performanțelor, nu nota în sine.

La noi, nota la examen e etichetă și pedeapsă, nu stimulent de învățare.

Amenințarea sesiunii de restanțe e sabia lui Damocles lungă cât 3, 4, 5, 6 ani de facultate, după caz.

În ce privește asistența socială, de exemplu, studentul spaniol cu venituri reduse (și să nu uităm că Spania are o rată de șomaj mai mare de 20%) primește 6000 de euro anual, fără birocrație și efort supraomenesc din partea studentului. La noi, bursele sociale sunt mici și foarte puține, 3% e mult.

Bibliotecile lor nu numai că sunt actualizate permanent, dar au și metode de împrumut dintr-un oraș în altul, în maxim 48 de ore. Ceri cartea, ești anunțat prin e-mail că o poți ridica și mergi la biblioteca unde ești afiliat. În plus, în sesiune, sunt deschise până la 4:00 dimineața. La noi, nu e așa…

Trăim, da, într-o țară străină de logica eficienței și a performanței, a dreptății și a regulilor de respectat. Dar și noi trebuie să recunoaștem că ne complacem, fie că ne place sau nu, tinerii n-au încă vâna să dubleze falsificarea eficienței clasei politice, administrative și de orice alt fel. Criticăm, dar orice critică fără soluție e frecție la un picior de lemn.

Cu toate astea, domnul Pleșu spunea într-un eseu din ”Despre bucurie în est și în vest” că dacă Europa s-ar afla în impas, românii s-ar salva tocmai prin forța de a se adapta la greu. Subscriem ideii dânsului, dar să fie oare asta veșnica soartă a românului – economia, agricultura, învățământul, medicina, calitatea de subzistență?! Să fie că e maxim ce putem, să ne cârpim istoria?!

Articol preluat de pe: http://www.schimbul2.tineriischimbaromania.ro